la femei nu se mai duce

cu viclenie, l-am pîndit în ultima vreme
de cîteva luni e muncit, apucat,
zdrenţuit de ceva nevăzut
la mîncare nu ia seama
cana cu vin a vărsat-o
de mai multe ori
cu ţigara se împacă mai bine
dar nici ţigara nu pare să aibă
vreun gust

uneori îşi zăreşte ficatul înălţîndu-se
la cer
alteori fierea pare a-i fi
în dreptul Soarelui,

la femei nu se mai duce,
parcă, într-un fel, le ocoleşte,
ba chiar fuge de femei cu teamă
şi ruşine
se îndreaptă uneori spre casa iubitei
dar, de fapt, rătăceşte pe coclauri aiurea
şi, dacă-l privesc mai atent,
parcă se ascunde
de toate care sînt
ale lumii acesteia

ocoleşte orice ar putea să-l reţină
şi o spaimă adîncă pare a se ridica
dintre umerii săi,
iar în nopţile de decembrie
îl îneacă plînsul,
îl sfîşie remuşcarea
că a zăbovit aiurea ades
departe de odaia sa

tot mai neliniştit,
trecînd prin toate de-a buşilea,
tremurînd,
străin şi stingher,
cu scîrbă şi cu plăcere,
ia o coală de hîrtie
furată parcă
şi notează cu litere deslînate,
tremurînde:
“cu viclenie, l-am pîndit în
ultima vreme
de cîteva luni e muncit,
apucat,
zdrenţuit de ceva nevăzut
la mîncare nu ia seama
cana cu vin a vărsat-o
de mai multe ori...”

Alte poezii de Dorin Popa