Cântecul focului

În fabula verde şi calda-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlăditele prinzi.
Descânzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul
oricarei fapturi pământene,
şi drumul i-atine şi ceasul. Îmi spui:
"Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de raza de luna".
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumita, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o sagalnică vorba.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplari risipite prin cronici,
marturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţa şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi. Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde
de tâmpla, şi piatra de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul,
femeie învinsă, minune fără vesminte, strângând
lânga vatra,
Şi-aprind licurici, ei însuşi, din dragoste rugul.
Iubirea tâsneşte din ţarâna şi face pământului aură
s-ajungă-n ţării, s-acopere crugul. Rareori numai, sfârţitul nu e cenuţă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El crută şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.

Alte poezii de Lucian Blaga