Accent (fonetica)



Accentul

  Prin accent se înţelege pronunţarea mai  intensă ori pe un ton mai înalt a unei silabe ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie  sau dintr-o frază.
  Întrucât  în limba română accentul nu este fix, el poate ocupa diverse poziţii în cadrul  cuvântului:
  a)      pe ultima silabă (accent oxiton): popór;
  b)      pe silaba penultimă (accent paroxiton): cárte;
  c)      pe silaba antepenultimă (accent proparoxiton): márgine, sárcină;
  d)      pe a patra sau a cincea silabă de la sfârşitul cuvântului: véveriţă,  dóisprezece.

Rolul accentului este de a diferenţia  cuvinte sau forme gramaticale, în primul caz, un exemplu semnificativ îl  constituie cuvântul companie. Accentuat compánie, cuvântul are  sensul „subunitate de infanterie sau de alte arme speciale, intrând de obicei  în compunerea batalionului", în timp ce companíe înseamnă  „însoţire" (DLRM).
 

Prin accentuare se diferenţiază  şi forme gramaticale diferite: în cazul cântă -cântă, accentuarea  diferenţiază indicativul prezent, persoana a III-a singular / plural de  indicativ, perfect simplu, persoana a III-a singular, în limba română se admite  accentuarea diferită a aceluiaşi cuvânt. În această situaţie se află o serie de  cuvinte cum ar fi: profésor - profesór;íntim - intím (DOOM). Pentru  alte forme considerate „dublete accentuale literare", vezi Th. Hristea, Sinteze  de limba română, ediţia a III-a revizuită şi din nou îmbogăţită, Ed.  Albatros, Bucureşti, 1984, p. 171.
 

Sunt acceptate de asemenea două  accentuări diferite în cazul unor cuvinte din fondul vechi al limbii: hátman  - hatmán (DOOM). Circulă însă şi variante de accentuare  neliterare, incorecte: carácter (în loc de caractér), uníc (în  loc de únic), penúrie (în loc de penuríe) etc.




Taguri: liceu , cls-IX-a , comunicare , fontica , clasa a-XI-a

Titluri asemanatoare