Moara cu noroc de Ioan Slavici ESEU



Moara cu noroc de Ioan Slavici ESEU

IPOTEZĂ
  Nuvela Moara cu noroc este o  proză  realistă de analiză psihologică.
 

FORMULAREA ARGUMENTELOR
  Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă, adică  o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, un fir narativ central;  personajele relativ puţine pun în evidenţă evoluţia personajului principal,  complex, puternic individualizat. Se observă tendinţa de obiectivare a  perspectivei narative, impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a  III-a, atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea. Este o nuvelă  psihologică prin: tematică, modalităţi de caracterizare a personajului şi  de investigare psihologică, natura conflictului (interior).
 

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (ilustrare/ exemplificări  pe baza textului)
  Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificări  ale timpului povestirii; acţiunea se desfăşoară prin continue acumulări şi  izbucniri de tensiune epică. Naraţiunea realistă este obiectivă,  realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent,  neimplicat. Relatarea evenimentelor nu se realizează totuşi în mod linear,  iar înlănţuirea dintre capitole se face prin tehnici epice  diverse: dialogul (la începutul nuvelei), descriere la timpul prezent  (capitolele al II-lea  şi  al III-lea), semnalarea unei relaţii temporale de anterioritate faţă de cele  povestite înainte (capitolul al XVI-lea). Înlănţuite temporal şi cauzal,  faptele  sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii  (veridicitate) şi de obiectivitate.
  Pe lângă  perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în  intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu  autoritatea  vârstei mesajul moralizator al nuvelei.

Înainte şi după discursul narativ  propriu-zis, bătrâna rosteşte cele două replici -  teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forţa destinului: >„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci  liniştea colibei tale te face fericit" şi „[...] aşa le-a fost dată". Prin intenţia  moralizatoare, nuvela este realist-clasică.
 

TEMA NUVELEI
 
  Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei:  efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, pe fundalul  societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XX-lea. Problematica  nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială,  nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social; din  perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de  înavuţire, scriitorul considerând că goana după avere zdruncină tihna  sufletească şi duce la pierzanie. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul  interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe pe cât de  puternice, pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o  parte şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul nuvelei este complex, de natură socială, psihologică şi morală.
  Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales,  cârciuma numită Moara cu noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion,  Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici  ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi crima).
  Acţiunea se  desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu  valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi  focul purifică locul.
  Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect  concentrat, cu deschideri bogate.
  Nuvela debutează cu un precept moral  izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit de mama-soacră, ce are în nuvelă  rolul corului din tragedia antică greacă: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia  sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit". Bătrâna  este adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte  schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor,  Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid bani.  Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă  responsabilitatea destinului celorlalţi.
 

Cârciuma de la Moara cu noroc este  aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de  pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea drumului care merge  la Moara cu noroc şi  a locului în care se află, fixează un  peisaj - cadru obiectiv al acţiunii: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre  păduri şi peste ţarini, lăsând la dreapta şi la stânga satele  aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine  apoi unpripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale,  trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp  de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu iară mai departe locurile sunt  rele". Semnele părăsirii anticipează destinul tragic al familiei:  vechea moară „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce  trecuseră peste dânsul!", cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că  aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat  un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie". Simetria  incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului.  Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia  drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc: „Apoi  ea luă copiii şi plecă mai departe".
  Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi  efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă, şi antagonist, Lică.
  Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi  priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale armoniei în care trăieşte  familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deşerta şi  Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere banii,  şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi  copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la căteşipatru şi se simţea întinerită,  căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul  era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine".
 

Apariţia  lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc (intriga), un personaj ciudat,  carismatic, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură  echilibrul familiei. Personajul este portretizat de narator: „Lică, un  om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa  lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică  era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele,  pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin [...]".
 
  Orgoliul lui Lică e unul de  stăpân  care nu  doar  îşi subordonează oamenii, dar se substituie destinului lor. Lică îşi impune  încă de  la  început regulile: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic  despre mine, multe vor fi adevărate şi multe  scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici,  cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc  ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!". Ana,  nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este un „om rău şi primejdios".
  Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un  pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei  malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei îmbogăţirii. Se anunţă desfăşurarea acţiunii.
 

Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare  împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini  pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează încă o slugă, pe  Marţi, „un ungur înalt ca un brad".
  Însă  din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a  lui Ghiţă faţă de familie, proces analizat cu măiestrie de Slavici.  Devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de  nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea  să te sperii de el, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea  repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ. Devine mohorât,  violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate  neînţeleasă faţă de Ana pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal  cu cei  mici.  La  un moment  dat,  Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii, pentru că nu-şi poate  asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul  monologului interior sunt redate frământările personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeul.. Ce  să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât  voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are  cocoaşe în spinare".
  Datorită  generozităţii Sămădăului, starea materială a lui  Ghiţă devine tot mai înfloritoare, numai că omul  începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai  de  aceea devine tot mai atent la imaginea  pe care lumea o  are despre el. Cu toate  acestea, înţelegerea dintre el şi  Lică, marchează pentru Ghiţă începutul  obişnuirii cu răul. Îşi îndeamnă  soţia să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în  braţele acestuia, distruge imaginea pe care ceilalţi o aveau  despre el, ajungând să fie implicat în furtul de la arendaş şi  în  uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă  drumul acasă numai pe „chezăşie". Axa  vieţii lui morale  se  frânge şi, într-o scenă de un patetism sfâşietor, îi cere iertare Anei: „- Iartă-mă, Ano! îi  zise el. Iartă-mă  cel puţin tu, căci eu n-am mă iert cât voi trăi  pe faţa pământului...". În alt rând, sărutând pe unul dintre copii,  le spune: „Sărmanilor mei copii, voi nu  mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.  Tatăl vostru e un ticălos".
  Prin faptul că jura strâmb la proces,  acoperindu-i nelegiuirile lui Lică, Ghiţă devine complice la crimă. Hotărăşte  totuşi să-l dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea. Nu este sincer însă  nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului  despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va putea opri jumătate din  sumele  aduse de acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu reuşeşte să fie onest  până la capăt nici  faţă  de  Lică,  nici faţă de Pintea.
  Punctul culminant. Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării  morale în  momentul  în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna  pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală,  în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment ca se va produce o minune şi că  soţia va  rezista influenţei malefice a acestuia. Dezgustată însă  de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de întreaga familie,  într-un gest de  răzbunare,  Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise,  Lică e „om", pe  când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". Dându-şi seama că  soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de  Răuţ,  din ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se  sinucide izbindu-se cu capul de un copac. „Sancţionarea drastică a  protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite"(Pompiliu  Mareea, Ioan Slavici, Editura pentru Literatură,  Bucureşti, 1968)

  Deznodământul. Un    incendiu  teribil  mistuie    cârciuma  de  la  Moara cu noroc în noaptea de Paşti şi singurele   personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi  copiii, fiinţele cu adevărat morale şi inocente din carte. Nuvela se încheie în  mod simetric cu începutul, prin vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama  destinului  necruţător: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-afost dată".


  În  nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea  personajelor.
  Ghiţă este  cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin  ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea  de a ne surprinde în mod convingător fac din Ghiţă un personaj „rotund". Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul  dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică şi morală. El  parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi  ezitări. Ezită între cele două cai simbolizate de Ana (valorile familiei,  iubirea, liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia, atracţia malefică  a banilor), sau în terminologie romantică: îngerul şi demonul. Se arată slab  în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.
  Lică rămâne egal cu sine, un om  rău şi primejdios. în schimb, Ana suferă transformări interioare,  care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei  feminine.
  Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi  dezvăluie  trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile,  limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). De  asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile  fizice relevă trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul  Sămădăului). Mijloacele de investigaţie psihologică sunt: scenele dialogate,  monologul interior de factură tradiţională şi acela realizat în stil indirect  liber, notaţia  gesticii,  a mimicii şi a tonului vocii.
 

LIMBAJUL PROZEI NARATIVE
 
  Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe.
  Modurile de expunere îndeplinesc  o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţială are,  pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale,  funcţie simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează  funcţia de re­prezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiecti­vităţii,  prin impresia de stil cenuşiu. Alături de funcţia esenţială de reprezentare, în  roman apare şi funcţia epică de interpretare/ semnificare. Dialogul contribuie  la caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor  dintre personaje şi concentrarea epică. Monologul interior, de factură  tradiţională, monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt  principalele mijloace de investigare psihologică a personajului principal.
  Limbajul naratorului şi al personajelor  valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc,  limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este  susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe rostite  de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei.
 

CONCLUZIE
  Opera literară Moara cu noroc de  Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, deoarece are toate trăsăturile acestei  specii literare: analizează conflictul interior al personajului principal,  urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte  degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.

 




Titluri asemanatoare


Poezii

  • Patria - Stefan Baciu

    Patria e un mar Intr'o vitrina de bacanie japoneza pe strada Liliha în Honolulu, arhipelagul Sandwich sau o placa de pa...

  • Te intreb - Viorica Salajeanu

    A fost al tau vreodata vintul Sau Universul nesfirsit ? Ori soarele din cer luindu-l L-ai dus in miini la asfintit ? Ai ...

  • Cina - Ioan Alexandru

    Vine un musafir la noi in casa Aducator de har orice strain Il vom pune in frunte la masa Linga piine si vin Cat ne est...