Porniserăm din văi adânci
Şi ne târam acum pe brânci Să nu ne prind-Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste, Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieşit din văi. Şi-aşa cu-ncredere vegheată
Noi răsărim pe deal deodată. Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid. Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute. Şi nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus, Că pân-acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum şi-adânca vale. O clipă ca-mpietriţi am stat;
Maiorul însă-a şi plecat Şi ne-am făcut cu toţii cruce:
Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce! La vale,-acum, pe râpi curând -
Un rând e mort, mai moare-un rând. Cad bombele-n pământ şi scurmă
Şi altele mai vin pe urmă; Ca grindina şi plumbii cad,
Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad! Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
Şi fără glas căzu maiorul. Atunci un ofiţer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt, Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină Noi după dânşii, cot la cot,
Suiam orbiş, noi, leatul tot. Cat ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulţi, căci din redută Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Şi linii-ntregi cădeau pe loc. Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul, Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în faţa mea. Căci uite-aşa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine, Iar bietul căpitan nu-şí cum
Se puse morţii drept în drum. Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Şi-atunci căzui cu el grămadă - Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,
Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost: M-am pomenit la şanţ deodată
Şi-o cârp-aveam la cap legată. De ce şi când, de mâna cui?
Şi-atâta drum eu când făcui? Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine. Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta ştiu: c-a fost a mea - Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul
Şi scoborâm de-a valma şanţul. Sărim şi noi, şi turcii sar
Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar, Ne batem ca-n pierzarea minţii,
Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii, Şi piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi şi răzbim. Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura. Ieşim apoi, ca duşi de vânt,
Pe faţa negrului pământ. Pe lături ne-ntărim şireagul:
Şi iat-un căpitan cu steagul În fruntea noastră drum făcu:
- "Ura, băieţi, acu-i acu!" Roiesc turbaţi pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeas-orbiş românii Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu facându-şi drum. - "Trăsniţi, copii, tot după mine!"
Noi trăsnet după el, vezi bine. Şi iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braţ a pus, Dar şapte turci pe el săriră,
Şi şapte săbii-l şi loviră, Şi-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos În piept cu patul puştii, fiara -
Şi-atunci pocnind se rupse scara Şi bietul căpitan căzu
Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu. Căci s-adunau păgânii gloată
Şi-un om era reduta toată, Şi-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des. Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă. Nici loc să stai, nici drum să treci
Şi fum de puşcă, să te-neci. Şi ce-am văzut atunci - minune -
Şi-n groapă morţilor voi spune! Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc. Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei Şi ne-am retras departe-n văi,
Striviţi, o mână de flăcăi, Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,
Cu sufletul topit de jale.

Alte poezii de George Cosbuc