Estompare de Nichita Stanescu



Din ce în ce te stingi, te ştergi
de peste sternul meu, faptura,
dira lucindă şi, de melci,
tandra arsură. Abia te ţin într-un cuvânt,
ori în albastrul meu iris,
iarba-ncolţind dintr-un pământ
de somn, de vis. Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaer. Ah, vine norul şi mă şterge
cu un burete foarte rece.
Rămân ce-am fost, un tron de rege
din care ai plecat de mult...


Alte poezii de Nichita Stanescu





Poezii

  • Zdreanţă - Tudor Arghezi

    L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă? E un câine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i ...

  • Ea va veni - Alexandru Andries

    Întâi a fost pe vreme rea, Era noros şi vânt bătea Şi, desigur, ploua; (Ea va veni, ea va veni) Asfaltul ud era lu...

  • Lauda - Nichifor Crainic

    Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ti amiaza Si lumea o spanzuri în haos de-o raza, Metanie tie, Parinte. Izvod nevazut a...