Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere. El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi. El îşi pune urechia pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna. Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare Să nu-l credeţi pe poet când plânge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plânge cu lacrima lucrurilor. Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet! ...Decât numai atunci când mâna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mâna voastră, ar putea
să treacă prin el Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete... Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet. ...Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

Alte poezii de Nichita Stanescu