Pe buzele-mi roşii port şi-astăzi stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară...
Pe buzele-mi roşii - apusuri de vară -
Port urmele luptei pierdută-n palatul
Eternului Mâine
Şi fostului Ieri!... Mi-ai spus într-o seară că-i ultima seară!...
Vai!... Ultima seară ce trist se sfârşea...
Te văd parcă şi-astăzi învinsă,
Culcată,
Pe-aceeaşi arabă şi veche sofa,
Cu pleoapele-nchise,
Cu gura-ncleştată
Şi mâinile-n cruce ca două stindarde
Salvate din focul cetăţii ce arde!... Sărmană învinsă de însuşi învinsul
Voinţelor tale...
Supremă chemare
Ce-şi pierde zigzagul în gesturi ce mor...
Lumină nocturnă de stea căzătoare...
Pe buzele-mi roşii priveşte stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară
Şi-ascultă-ţi a luptei stridentă chitară
Cum plânge,
Şi-n urmă, cum moare-n palatul
Eternului Mâine
Şi fostului Ieri!...
Sunt glasuri de clopot ce parcă te cheamă
Şi glasuri de ştreanguri ce scârţâie-n vânt...
Un glas de frânghie şi-un glas de aramă
Se zbat împreună,
Şi două sentinţe
Topite sunt parcă-ntr-un singur cuvânt:
"Amantul te minte"...
"Amantul te minte"...
Şi-n viaţă, acelaşi etern Început
E doar profanarea acelor Sfârşituri,
Trăite
Şi-apuse cu cei din trecut!

Alte poezii de Ion Minulescu