Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare ...
Carnea ta e suflet îngheţat; de ger,
Aburii stau încă şi ninsoare
Toata dimineaţa zilei lui prier. Gerul dimineţii şi-al copilăriei
Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin ...
Sânii duri, doi turturi, spun din creţul iei
Prourul vieţii rece şi senin. Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne,
Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup?
N-a-nceput în aburi gheaţa să se-ntoarne,
Albă, numai suflet, suflet înca trup!... Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,
Moleşită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,
Toată amintirea strânsă-n carnea clară
Aburind, sui-vă sufletul înapoi ... Izvorăsc din carne sufletele oare?
Ştiu atât, că dacă astăzi eşti de stei,
Carnea-nduioşată şi-atotştiutoare
Îţi va face-un suflet din topirea ei.

Alte poezii de Vasile Voiculescu