dintotdeauna am fost vrăjit
de clipa în care oamenii îşi pierd aripioarele,
de clipa în care încep să se înşurubeze lent
în vieţile lor
cu-n soi de frenezie

dintotdeauna, cu aceeaşi uimire,
am privit intrigat cum se afundă semenii mei
în vieţile acestea ale lor cu nepăsare,
cu nepăsare şi oboseală,
cu o sfârşeală dulce şi trist㠖 pietrificată

tăcuţi, pe furiş, prietenii s-au înşurubat
- unii ca într-o glumă, uşor, cu zâmbete discrete,
alţii cu hotărâre, îndârjiţi, s-au scuturat
devreme de fulgi şi tulee –
şi degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat
şi-i trag de picioare înapoi…
ei au intrat până la brâu, până la urechi
în vieţile lor

ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc
să audă altceva decât sunetul hrănitor
al înfiletării lor în lumea asta, în viaţa asta,
în moartea asta

oho, prietenii mei au dispărut complet
înghiţiţi de vieţile lor serbede, flămânde, maron-disperate
iar eu, straniu şi imatur, văd cum posibilul se îngustează
cum s-a chircit într-o pată, într-o dâră
apoi, în adierea părelnică a unei amintiri
despre care nimeni nu poate mărturisi
nimic

Alte poezii de Dorin Popa