Coboară verdele în galben
Ca într-un leagăn mai blând
În care îngeri se dezbracă şi-şi aruncă
Hainele mototolite pe pământ,
Pământul tot se-ascunde în odăjdii,
Sub care firul nopţii dă colţ
Şi creşte pur,
O, numai în octombrie poţi să întâlneşti
Îngeri goi râzând prin păduri.
Mânjiţi de rouă pe obraz
Cu dinţii negri de afine,
Cu spini şi frunze agăţate-n pene,
Ne fac cu mâna
Fără să te recunoască
Şi fără să le fie
Nici frică, nici ruşine.
Pe unde calcă,
Talpa striveşte fruct
Şi-nseamnă
Sămânţa destinată nerodirii,
Ne pierdem printre ei -
Acestei lumi
Crepusculare
Noi îi suntem mirii.
O, mirii norocoşi ce niciodată
Sortiţi au fost să nu închege rod.
Se miră îngerii că nu port aripi
În felul lor stângaci, puţin nerod;
Copilăroşi, încearcă să-şi descheie
Însemnele puterii de pe omoplaţi.
Nereuşind,
Se-apleacă supăraţi
Şi-ncep s-arunce-n mine
Cu fructe şi seminţe...

Alte poezii de Ana Blandiana