Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate
fac scoarţă în jurul unui launtric suspin.
Pe toate potecile zilei
cu surâs tomnatic
Cristoşi înalţi pe cruci de arin. Grele din înalţime cad ciocârlii
ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor.
Pe drumuri pornit
iscodesc semnele
întregului rotund depărtat:
pretutindeni e o tristeţe. E o negare. E un sfârşit. Pe urmele mele coapte
moartea îşi pune sărutul galben
şi nici un cântec nu mai îndeamnă
să fiu încă o dată.
Fac un pas şi şoptesc spre miazănoapte:
Frate, trăieşte tu, dacă vrei.
Mai fac un pas şi şoptesc spre miazăzi:
Frate, trăieşte tu dacă vrei.
Din sângele meu nu mai e nimeni chemat
Să-şi ia începutul trairilor
nu, nu mai e nimeni chemat. Pe caile vremii se duc şi vin
cu pas adânc ca de soartă
albe fecioare şi negre fecioare:
îndemnuri cereşti
să fim încă o dată,
să fim încă de o mie de ori
să fim, să fim!
Dar eu umblu lângă ape cântătoare
şi cu faţa-ngropată în palme - mă apar:
eu nu! Amin.

Alte poezii de Lucian Blaga